Imaginea valului care vine, se duce \i iar[\i vine e cât se poate de evident[; sufletul st[ pe coama valului \i se las[ purtat nu numai înainte \i înapoi, ci \i în sus \i în jos:
c[ dup[ ce mΓÇÖai ridicat, mΓÇÖai pr[bu\it. (101, 10)
Pân[ la urm[, nici m[car jocul de-a valul, care poate avea în el o anume frumuse@e tragic[, nici el nu se mai petrece. Poetul se pomene\te înconjurat de pustiu \i t[cere, a\a cum, peste veacuri, va exclama Arghezi, tot într’un Psalm:
Tare sunt singur, Doamne, \i piezi\!
Dac[ acesta prefer[ metafora copacului uitat în pustie, David evoc[ o singur[tate care, totu\i, e înzestrat[ cu suflare, ceea ce-i confer[ o mai puternic[ tensiune poetic[:
Devenit-am asemenea pelicanului pustiei,
ajuns-am ca o bufni@[ pe o cas[ d[r[p[nat[;
în priveghiul meu sunt ca o vr[biu@[
singuratic[ pe acoperi\. (101, 6-7)
Singur[tatea se resimte nu numai în spa@iu, ci \i în timp. Sub ap[sarea lui Dumnezeu (a rânduielii Lui, prin mânia izgonirii lui Adam din rai), fiecare fiu al omului se îndep[rteaz[ de obâr\ii:
C[ zilele noastre toate sΓÇÖau istovit,
întru mânia Ta ne-am istovit,
anii no\tri ca un p[ianjen \i-au dep[nat povestea.
(89, 9)
În cele mai multe poeme nu e vorba, pur \i simplu, de un abandon, ci de h[r@uire, ceea ce îl face pe poet s[ strige din adâncul unei dezn[dejdi ce nu mai poate fi re@inut[:
Unde sunt, Doamne, milele Tale de odinioar[
pe careΓÇÖntru adev[rul T[u i le-ai jurat lui David? (88, 49)
