Drama îns[ nu e doar a insului singuratic. David e rege, în el se r[sfrânge con\tiin@a poporului ales, cu care Dumnezeu a f[cut un leg[mânt, pe care l-a scos din numeroase robii, dar pe care l-a \i pedepsit cu o asprime rar întâlnit[ în istoria omenirii. Mai mult, în sufletul psalmistului se înfiripeaz[ sentimentul devastator c[ Dumnezeu-Tat[l |i-a tr[dat copiii:
Tu #i-ai vândut poporul pe pre@ de nimic
\i nici un câ\tig n’a ie\it din vinderea noastr[.
(43, 12)
În fa@a unui asemenea text nu poate fi evitat[ întrebarea: Cui anume |i-a vândut Domnul poporul? E posibil s[ descifr[m \i aici unul dintre nucleele C[r@ii lui Iov, \i anume concesia pe care Dumnezeu i-a f[cut-o lui Satan, dându-i acestuia puteri asupra omului. Dar, spre deosebire de Iov, care-\i striga nevinov[@ia \i-L învinuia pe Dumnezeu de nedreptate, psalmistul nu ezit[ s[ caute în el însu\i cauzele nefericirilor, nu înainte îns[ de a-\i a\terne fiin@a, ca pe o tipsie, înaintea Domnului:
Via@a mea #i-am povestit-o #ie,
lacrimile mele pune-#i-le înainte. (55, 8)
Scrutându-\i con\tiin@a \i cump[nind mai bine lucrurile, omul î\i d[ seama c[, oricât de mare i-ar fi n[pasta ce-i vine de sus sau din dep[rtare, adic[ din mânia lui Dumnezeu, vina trebuie c[utat[ tot în biata creatur[:
P[catul mi l-am cunoscut,
f[r[delegea nu mi-am acoperit-o. (31, 5)
Dac[ ar încerca s[-\i ascund[ p[catul \i s[ par[ altceva decât ceea ce este, atunci psalmistul nu s’ar deosebi de vr[jma\ii s[i, de care se teme tocmai din pricina vicleniei lor. P[catul nu este altceva decât rodul unei st[ri demen@iale, adic[ al unei ie\iri din ordinea normal[, iar el se cere recunoscut ca atare, cu atât mai mult cu cât de Dumnezeu nu se poate feri:
