c[ „Moise a scris aceast[ cântare în chiar ziua aceea \i i-a pus pe fiii lui Israel s’o înve@e”.
Singurul lucru pe care-l \tim mai limpede este c[ principiul fundamental al compozi@iei poetice ebraice era paralelismul stihurilor, adic[, în fapt, paralelism al gândirii în dou[ sau trei versuri succesive; ideea din primul vers este reluat[ de al doilea care, dup[ caz, o repet[, o neag[ sau o îmbog[@e\te. Astfel structurat[, poezia Vechiului Testament reprezint[ un unicat cultural, iar Origen noteaz[ c[ aceasta nu avea nimic în comun cu structurile poeziei grece\ti. Iat[ de ce nici traducerea greac[ (Septuaginta), nici cea latin[ (Vulgata) nu ne ofer[ nimic în aceast[ privin@[, autorii lor fiind de la început con\tien@i c[ asemenea coresponden@e prozodice sunt practic imposibile. Cât despre masore@ii de mai târziu (secolele VIII-X d. H.), ei au fost în stare s[ completeze alfabetul ebraic prin inventarea \i inser@ia semnelor vocalice, dar au r[mas neputincio\i fa@[ de orice tentativ[ asupra modului în care poezia ebraic[ se cere recitat[ sau cântat[. Cu atât mai pu@in o asemenea treab[ poate fi f[cut[ în limbile moderne.
Cununa poeziei vechitestamentare este Cartea Psalmilor sau, a\a cum s’a impus prin terminologia greac[, Psaltirea. Numele vine de la instrumentul muzical psaltérion, un fel de harp[ a zilelor noastre, cu care era acompaniat[ recitarea sau cântarea imnurilor religioase.
Din textele psalmilor pot fi extrase cele mai gr[itoare exemple de art[ poetic[ ebraic[, îndeosebi asupra a ceea ce am amintit c[ se nume\te paralelism. Acesta cunoa\te trei forme principale:
a) Paralelismul sinonimic, în care cel de al doilea stih repet[ ideea primului \i o roste\te oarecum
