Omul e supus unui determinism crâncen, din care nu exist[ ie\ire. Timpul î\i exercit[ tirania într’o mi\care ciclic[, mereu aceea\i, searb[d[, monoton[, exasperant[, care se dizolv[ în uitare \i neant. Via@a omului e o permanent[ interoga@ie f[r[ r[spunsuri; de aici, dezordine interioar[, agita@ie inutil[; omul se lupt[ împotriva omului, dreptatea lui Dumnezeu e pe dos: nelegiuitul învinge \i se bucur[ de via@[, în vreme ce dreptul e condamnat la suferin@[ \i resemnare.
Ecclesiastul nu ofer[ nici cea mai mic[ adiere de gând asupra unei posibile vie@i de dup[ moarte; totul se reduce la via@a de aici, care nu e altceva decât un e\ec, o existen@[ consumat[ sub semnul absurdului. Neavând acces la desf[t[rile spiritului, omului nu-i r[mâne decât s[ se reduc[ pe el însu\i la un mod de existen@[ vulgar: s[ m[nânce, s[ bea \i s[ iubeasc[ o femeie (totu\i, legiuit[), prin aceasta el nedeosebindu-se întru nimic de via@a dobitoacelor.
Asemenea lui Iov, autorul se situeaz[ în r[sp[r cu gândirea tradi@ional[, \i tocmai aceast[ not[ singular[ a provocat rezervele canonice de care vorbeam. Dar, spre deosebire de marele n[p[stuit, Ecclesiastul nu se judec[ cu Dumnezeu \i nu-I cere s[ Se explice; aceasta, pentru c[, în credin@a lui, nu Creatorul e vinovat de nerânduiala din lume; chiar dac[ el nu-i g[se\te alte cauze, nu I-o atribuie. Dup[ el, Dumnezeu a f[cut lumea frumoas[ \i pe om drept: El îi d[ omului bunuri reale, de\i limitate; omul trebuie s[ se team[ de Dumnezeu, Care-l va judeca dup[ faptele lui; chiar \i atunci când Ecclesiastul îi îndeamn[ pe tineri s[-\i tr[iasc[ tinere@ea dup[ pofta inimii, el nu uit[ s[-i avertizeze c[, totu\i, faptele lor vor fi supuse unei judec[@i divine. Aceasta e partea oarecum reconfortant[ a operei, c[reia i se adaug[ o str[fulgerare transcendent[; una singur[, dar, totu\i, str[fulgerare: la moartea omului, Dumnezeu Î\i ia
