contradictorie, dar care, pân[ la urm[, î\i v[de\te caracterul antinomic: psalmistul e smerit în via@a lui comun[, de toate zilele, dar mândru (în sensul bun al cuvântului) prin con\tiin@a sa de artist:
Plânsul mi l-ai întors întru bucurie...,
pentru ca slava mea s[-#i cânte f[r[ s[-mi par[
r[u. (29, 11-12)
Biografia regelui David nu exceleaz[ nici prin victorii militare str[lucite, nici prin ctitorirea unor edificii importante, nici prin reforme legislative; el r[mâne mare prin marea sa poezie, \i nu o dat[ va pomeni el de „slava mea” ca de adev[rata cunun[ a vie@ii sale. E adev[rat îns[ c[ mândria lui nu devine trufie, iar aceasta se datoreaz[ convingerii c[ harul poetic i-a fost h[r[zit de Dumnezeu:
Domnul e t[ria mea \i cântecul meu (117, 14),
un sentiment care-l va face chiar \i pe orgoliosul Arghezi s[ exclame într’unul din Psalmii s[i:
Doamne, izvorul meu \i cântecele mele!
Dac[ Dumnezeu este creator al lumii \i, totodat[, proniator, în procesul inspira@iei poetice El este \i cauza primar[, \i mobil al tuturor începuturilor:
Doamne, buzele mele vei deschide
\i gura mea va vesti lauda Ta. (50, 15)
De aceea:
Întru Domnul voi l[uda graiul,
]ntru Dumnezeu voi l[uda cuvântul (55, 10),
prin aceasta în@elegându-se prezen@a inspira@iei divine nu numai la nivelul cuvântului „ce roste\te adev[rul” (Eminescu), ci \i la acela al limbajului poetic:
Milele Tale, Doamne, în veac le voi c_nta,
cu gura mea din neam în neam voi vesti
adev[rul T[u. (88, 1-2)
Rostirea poetic[ devine astfel murmur de izvor \i râu în frem[tare \i vuiet de ocean \i fo\net inefabil în aburul ploii \i cântec universal purces din inima omului; psalmistul respir[ poezia a\a cum iezerul
