Ceea ce la adversar este, în mod sigur, orgoliu, la David nu poate fi decât demnitate, iar Domnul este chemat s[ i-o apere printr’o solidaritate divino-uman[:
Doamne, s[ nu fiu ru\inat c[ Te-am chemat
pe Tine! (30, 17)
Acela\i sentiment se roste\te \i în actul de recuno\tin@[:
În[l@a-Te-voi, Doamne, c[ Tu m’ai ridicat
\i nΓÇÖai f[cut din mine veselia vr[jma\ilor mei.
(29, 1)
Cauz[ prim[ \i ultim[ a biruin@ei celui bun asupra celui r[u, Dumnezeu Însu\i î\i rezerv[ jubila@ia final[:
Domnul }\i va râde de el,
deoarece El de maiΓÇÖnainte vede c[ ziua Lui
va veni. (36, 13)
Viziunea nu e nou[; în cea de a doua carte a lui Moise, Iahvé le spune fiilor lui Israel care urmeaz[ s[ fie elibera@i din robia lui Faraon: „ca s[ povesti@i voi în auzul fiilor vo\tri \i al fiilor fiilor vo\tri despre cum i-am jucat Eu pe Egipteni...” (I\ 10, 1). A\adar, fiece nou[ biruin@[ este nu numai încununarea unei lupte, ci \i un avertisment pentru cei ce ar mai cuteza s[-i imite pe cei înfrân@i:
Ei vor blestema, Tu vei binecuvânta,
s[ se ru\ineze cei ce se ridic[ împotriv[-mi.
(108, 28)
În toate aceste confrunt[ri, psalmistul Îl are — sau nu-L are — al[turi pe Domnul. Dumnezeul lui David nu este numai F[c[torul universului \i al frumuse@ilor lui, El este nu numai Creatorul primilor oameni (din care vor curge, în serii nesfâr\ite, semin@iile p[mântului), dar \i Ziditorul
